Se întâmplă uneori ca unul dintre parteneri să ajungă la concluzia că celălalt nu mai corespunde nevoilor şi aşteptărilor lui și să se gândească la despărțire. Acest lucru se datorează fie faptului că imaginea partenerului din momentul începerii relaţiei nu a fost întemeiată pe personalitatea celuilalt ci pe proiecţiile propriilor dorinţe, înzestrându-i imaginea cu calităţi pe care partenerul nu le are în realitate, fie modificării personalităţii proprii sau a partenerului din cauza circumstanţelor vieţii. În astfel de situaţii se pune problema alegerii între reevaluarea comportamentului şi a aşteptărilor personale faţă de celălalt şi destrămarea cuplului, adică despărțirea de partener.
Este firesc ca atunci când o persoană trece printr-o experienţă de despărțire , să urmeze o perioadă mai dificilă când pot fi remarcate ca fiind prezente sentimente de furie, de pierdere, iar uneori, sentimente de trădare sau chiar scăderea stimei de sine. Această perioadă mai este denumită şi „de doliu” şi presupune acceptarea ideii de lipsă a celuilalt.
Unele persoane rămân blocate în această perioadă, atribuind întreaga vină celuilalt sau sieşi. În această situaţie, ele rămân ancorate în vechea relaţie, trăind în trecut din punct de vedere imaginativ şi afectiv.
Altele încheie „doliul” alegând să înţeleagă şi să meargă mai departe. Înţelegerea dinamicii relaţiei şi a contribuţiei fiecăruia dintre parteneri la aceasta, conduce în primul rând la acceptarea realităţii şi la o mai bună cunoaştere de sine, fapt care poate constitui un câştig extrem de valoros în construirea unei relaţii ulterioare de succes în care să predomine deschiderea emoţională, sinceritatea, schimburile reciproce de gratificaţii afective şi comunicarea autentică.
Persoanele care îşi înţeleg şi asumă experienţa relaţiilor anterioare îşi dezvoltă criterii mai potrivite de alegere a viitorilor parteneri având ele însele un comportament şi o atitudine favorabile iniţierii şi menţinerii unei relaţii de cuplu care să conducă la sentimente de împlinire personală.